// Cuprins
În primăvara lui 2025, inginerii NASA au readus la viață un set de propulsoare considerate moarte de 21 de ani. Niciunul dintre ei nu se putea apropia la mai puțin de 25 de miliarde de kilometri (15,5 miliarde de mile) de ele. Comanda a avut nevoie de aproape o zi ca să ajungă, iar răspunsul s-a întors aproape la fel de greu. Mașinăria se numește Voyager 1. Are 49 de ani, iar oamenii tot o mai repară.
Pe 18 noiembrie 2026, Voyager 1 va fi la 25,9 miliarde de kilometri (16,1 miliarde de mile) de Pământ. Asta înseamnă o zi-lumină: un semnal radio de la antenele noastre va avea nevoie de 24 de ore întregi ca să ajungă la sondă. Niciun obiect făcut de om nu s-a aflat vreodată atât de departe, după cum notează NASA . Un simplu „mă auzi?” ajunge într-o zi, iar răspunsul mai are nevoie de încă una ca să se întoarcă.
O zi pentru un apel
Ziua-lumină măsoară distanța, nu timpul. Este drumul pe care îl parcurge lumina în 24 de ore: 25.902.068.356 km. Lumina ajunge la Lună în 1,3 secunde; echipajul Artemis II a avut nevoie de vreo trei zile.
// Cât călătorește un semnal
Gemenul lui Voyager 1, Voyager 2, merge pe alt traseu și va atinge pragul unei zile-lumină abia în noiembrie 2035.
Becul din frigider
Transmițătorul lui Voyager 1 emite în jur de 23 de wați. JPL, laboratorul NASA care conduce misiunea, l-a comparat odată cu becul din interiorul unui frigider. Până ajunge la Pământ, lumina aceasta slăbește la mai puțin de o miliardime de miliardime de watt. În 2013, datele instrumentelor coborau cu aproximativ 160 de biți pe secundă. Cu o asemenea viteză, descărcarea unei singure poze de pe smartphone ar dura mai mult de o zi.
De aceea, doar antenele uriașe ale Deep Space Network, rețeaua NASA pentru comunicații în spațiul adânc, pot prinde o șoaptă atât de slabă. Iar în toată rețeaua, doar o singură antenă poate și să răspundă: DSS-43, o parabolă de 70 de metri de lângă Canberra, în Australia. Din mai 2025 până în februarie 2026 a fost scoasă din funcțiune pentru modernizare, iar în acest răstimp echipa a putut ajunge la sonde doar în ferestre scurte, în august și decembrie, când parabola a revenit pentru scurt timp în serviciu.
Reparații pe orbește, 45 de ore dus-întors
Pe 14 noiembrie 2023, Voyager 1 a încetat să mai spună ceva coerent. Încă asculta comenzile, dar în loc de rapoarte despre sine și despre mediul din jur trimitea înapoi un șuvoi ilizibil de biți. La începutul lui martie 2024, inginerii i-au trimis o comandă de tip „poke”: o cerere de a citi memoria unuia dintre cele trei calculatoare de la bord, cel care împachetează datele înainte de transmisie. Citirea aceea a dezvăluit cauza . Cam 3% din memorie era coruptă, cel mai probabil pentru că un singur cip se defectase și luase cu el o parte din software. Nimeni nu știe exact de ce. Poate că o particulă energetică din spațiu a lovit cipul. Poate că pur și simplu s-a uzat după 46 de ani.
La o asemenea distanță nu poți schimba un cip, iar nici un bloc liber de memorie nu era destul de mare ca să încapă codul pierdut dintr-o bucată. Așa că echipa a tăiat codul în secțiuni și le-a strecurat în colțuri diferite ale memoriei. Imaginați-vă o carte din care lipsește un capitol și în care nu mai există un șir de pagini goale: retipărești capitolul în bucăți, pe paginile rămase libere, apoi corectezi fiecare „vezi pagina N” din carte, ca cititorul să nu se piardă. Primul lot a plecat pe 18 aprilie 2024. Cu 22,5 ore într-o direcție, răspunsul a sosit pe 20 aprilie: primul raport de stare lizibil după cinci luni. În mai, sonda a început din nou să trimită date științifice.
Un transmițător mut din 1981
În octombrie 2024, inginerii i-au cerut lui Voyager 1 să pornească unul dintre încălzitoare. Energie ar fi trebuit să fie suficientă, dar a intrat în acțiune sistemul de protecție la defecte. Când sonda consumă prea multă energie, sistemul acesta oprește tot ce nu e esențial. Mai întâi a redus viteza de transmisie, apoi a oprit transmițătorul principal și a trecut pe cel de rezervă. Voyager 1 nu mai folosise acel transmițător ca să vorbească cu Pământul din 1981, iar semnalul lui e mult mai slab. Echipa nu era sigură că se poate auzi măcar la o asemenea distanță. Antenele l-au prins totuși, iar spre sfârșitul lui noiembrie sonda era înapoi în regim normal de funcționare.
Propulsoare moarte timp de 21 de ani
Antena lui Voyager trebuie să rămână îndreptată spre Pământ, așa că sonda se fixează pe o stea-ghid și se corectează din mici împingeri ale unor propulsoare. Propulsoarele principale de rulare ale lui Voyager 1 au cedat în 2004, când două încălzitoare minuscule de care au nevoie au rămas fără curent. Defecțiunea a fost socotită irecuperabilă, iar echipa a trecut la setul de rezervă. După cum spune Kareem Badaruddin, managerul misiunii, pe atunci probabil nimeni nu credea că Voyagerele vor mai merge încă 20 de ani. Todd Barber, șeful propulsiei misiunii, își amintește așa:
Propulsoarele acelea erau considerate moarte. Și era o concluzie legitimă.
Până în 2025, reziduuri de la combustibil se adunau în conductele propulsoarelor de rezervă și ele se puteau înfunda încă din toamna aceea. Inginerii bănuiau că vechile încălzitoare nu se stricaseră de fapt niciodată. O eroare în circuitul de alimentare ar fi putut pur și simplu să mute un comutator în poziția greșită. Verificarea ideii era riscantă. Dacă sonda s-ar fi abătut prea mult de la steaua-ghid în timpul testului, propulsoarele s-ar fi pornit singure, iar pornirea lor cu încălzitoare reci putea provoca o mică explozie.
Comenzile au plecat pe 20 martie 2025 . Au călătorit spre sondă mai bine de 23 de ore. Apoi datele despre ce s-a întâmplat au avut nevoie de încă 23 de ore ca să se întoarcă. Odată ajunse, primele 20 de minute au arătat temperaturile încălzitoarelor urcând brusc. Funcționase. Inginerii sărbătoreau ceva ce se petrecuse acolo, departe, cu aproape o zi înainte. „A fost un moment atât de glorios”, a spus Barber. Calendarul era strâns. Șase săptămâni mai târziu, DSS-43, singura antenă care poate trimite comenzi lui Voyager, a ieșit din funcțiune pentru modernizare.
Patru wați pe an
Energia de la bord vine de la generatoare radioizotopice, care transformă în electricitate căldura plutoniului aflat în dezintegrare. Fiecare sondă pierde cam 4 wați pe an, adică aproximativ o șesime din cât emite transmițătorul-„bec de frigider” de 23 de wați, așa că echipa oprește instrumentele unul câte unul, după o listă stabilită cu ani în urmă.
Camerele au fost primele. Pe 14 februarie 1990, Voyager 1 a făcut un „portret de familie” al Sistemului Solar, iar într-un cadru Pământul ocupa cam un singur pixel. Este celebrul Pale Blue Dot. La treizeci și patru de minute după aceea, camerele au fost oprite definitiv , ca să se economisească energie pentru drumul lung de dinainte.
Pe 17 aprilie 2026, echipa a oprit un instrument de pe Voyager 1, unul care prindea particule încărcate și funcționase aproape fără pauză de la lansarea din 1977.
Din zece instrumente științifice, sonda mai are acum două în funcțiune : magnetometrul și senzorul de unde de plasmă.
Managera de proiect Suzanne Dodd a vorbit deschis în 2025: fără aceste opriri, sondele ar fi avut probabil energie doar pentru câteva luni. Cu economiile făcute, poate că vor putea ține în funcțiune măcar un instrument și în anii 2030. După o jumătate de secol în spațiul adânc, nimeni nu promite nimic.
O întrebare despre ieri
Voyager 1 se deplasează cu aproape 61.000 km/h (38.000 mph) spre steaua Gliese 445. În vreo 40.000 de ani va trece la 1,7 ani-lumină de ea. Generatoarele i se vor fi răcit de mult până atunci.
Ed Stone a condus știința misiunii Voyager timp de o jumătate de secol și a murit în 2024. El spunea că, în cazul Voyagerelor, fiecare zi e o zi de descoperiri. Din 18 noiembrie, fiecare dintre aceste zile va ajunge la Pământ cu o zi întreagă întârziere. Echipa va afla de orice defecțiune nouă la cel puțin o zi după ce a apărut, iar remediul va avea nevoie de încă o zi ca să ajungă acolo. O întrebare și un răspuns vor lua două zile. Cam așa va arăta de acum încolo orice reparație.
