Perseverance a stabilit recordul de condus în afara Pământului, în mare parte singur la volan

Pe mai bine de 90% din cei 45,22 de kilometri parcurși, Perseverance și-a ales singur drumul: stâncile, gropile și pantele din față au fost evaluate de un pilot automat de la bord, nu de oameni de pe Pământ. Cu acest total, roverul NASA a doborât recordul predecesorului său, Opportunity, pe 11 octombrie 2026, în a 2.006-a zi marțiană a misiunii. Opportunity parcursese 45,16 kilometri pe Marte.

Diferența e de 60 de metri, cam jumătate de teren de fotbal. Partea interesantă e în altă parte. Opportunity a avut nevoie de peste 14 ani ca să-și strângă kilometrajul; Perseverance a făcut-o în cinci ani și jumătate. Iar pilotul automat timpuriu al lui Opportunity a ales drumul doar pe 5% din distanță. Cele trei recorduri de distanță din afara Pământului din ultima jumătate de secol alcătuiesc povestea unor oameni care predau volanul unei mașini. Ciudat, primul deținător de record nu își știe nici acum propriul kilometraj: după cine numără, e de 37, 39 sau 42 de kilometri.

Cinci oameni la ecrane lângă Simferopol

Primul record a aparținut lui Lunohod 2, sovieticul. Treapta lui de aterizare a coborât în craterul Le Monnier pe 15 ianuarie 1973, iar roverul a ieșit pe suprafață pe 16 ianuarie. Era condus de la un centru de comunicații în spațiul îndepărtat de lângă Simferopol, în Crimeea, unde o echipă de cinci oameni urmărea un flux de imagini de televiziune și trimitea comenzi aproape în timp real.

Aproape, pentru că semnalului radio îi trebuiau cam trei secunde până la Lună și înapoi, așa că șoferul vedea cu întârziere rezultatul fiecărei viraje. Între două comenzi, mașina putea parcurge de la 2,3 la 8,3 metri, în funcție de regim. Asta era la Lunohod 1, scrie Mihail Malenkov, proiectantul șasiului, citându-l pe șoferul Veaceslav Dovgan. Al doilea rover a fost condus mult mai îndrăzneț decât primul: Lunohod 1 a parcurs cam 10,5 kilometri în 11 luni, Lunohod 2 de aproape patru ori mai mult în patru.

Odată, mașina a refuzat să cedeze volanul. Pe 11 februarie 1973, când roverul pornea din nou după lunga noapte lunară, echipa a văzut pe ecran un crater chiar în față și a trimis comanda de oprire. Lunohod 2 a continuat să ruleze. S-a oprit abia după a treia astfel de comandă. Vinovat s-a dovedit un dispozitiv de bruiaj al semnalului din sistemul radio, iar controlorii au trecut pe cel de rezervă.

Lunohod 2 a lucrat cam patru luni. Pe 9 mai a intrat într-un crater, praful s-a depus pe panoul solar și pe radiator, iar mașina s-a supraîncălzit. La începutul lui iunie, Uniunea Sovietică a anunțat că programul s-a încheiat.

Partea cea mai ciudată a recordului a venit mai târziu. Numărarea rotațiilor roților dădea 37 de kilometri. După patruzeci de ani, cartografa Irina Karaceveva și colegii ei de la MIIGAiK din Moscova au refăcut traseul pe imaginile lui Lunar Reconnaissance Orbiter de la NASA și au obținut circa 42 de kilometri . După discuții între cercetători ruși și americani, cifra s-a fixat la 39. O mașină, un traseu, trei kilometraje diferite.

Un maraton planificat ca o plimbare

Opportunity a aterizat pe Marte în ianuarie 2004 și trebuia să lucreze 90 de zile. „E remarcabil, având în vedere că Opportunity fusese gândit să parcurgă cam un kilometru și nu a fost proiectat niciodată pentru distanță”, a spus directorul de proiect John Callas.

Cu Marte nu se poate vorbi în timp real. Unui semnal îi trebuie între 3 și 22 de minute într-un sens, în funcție de poziția planetelor. Până să vadă șoferul o stâncă, roverul poate fi deja înclinat peste ea. De aceea roverele de pe Marte se conduc altfel. Oamenii studiază imaginile, trasează un traseu și trimit un pachet de comenzi o dată pe zi marțiană. Opportunity putea ocoli singur obstacolele, cu același pilot automat simplu ca geamănul său Spirit, dar majoritatea deciziilor le luau oamenii.

Până în 2013, roverul se apropia de Lunohod 2, iar cifra sovietică a părut dintr-odată șubredă. Cercetătorul principal Steve Squyres a recunoscut că vechile 37 de kilometri fuseseră estimați fără imagini orbitale bune și nu se grăbea să strige victoria. „Avem un respect enorm pentru ce au reușit sovieticii în 1973 cu tehnologia acelor vremuri”, a spus el. Opportunity a luat recordul pe 27 iulie 2014, la 40,25 kilometri. Echipa a botezat „Lunokhod 2” un mic crater de lângă traseul său.

În iunie 2018 s-a ridicat pe Marte o furtună de praf la scara întregii planete. Panourile solare ale lui Opportunity aproape că au încetat să producă energie, iar pe 10 iunie roverul a sunat acasă pentru ultima oară. Misiunea a fost declarată încheiată în februarie 2019. Odometrul s-a oprit la 45,16 kilometri, iar acel record a rezistat mai bine de opt ani.

O mașină care gândește din mers

Perseverance a aterizat în craterul Jezero pe 18 februarie 2021. Ruta îi este stabilită pe Pământ: oamenii marchează pe imagini punctele unde trebuie să ajungă. Unde pune fiecare roată între ele, roverul decide singur. Sistemul său AutoNav fotografiază terenul din față și îmbină pozele într-o hartă 3D pe care sunt semnalate stâncile și pantele periculoase.

Diferența-cheie față de predecesori sună banal. Curiosity merge într-un ciclu: face poze, gândește, merge, face din nou poze. E ca un șofer în ceață care se oprește înaintea fiecărei curbe. Perseverance citește drumul fără să ia piciorul de pe accelerator. „Avem o capacitate numită «gândit în timp ce conduci»”, a explicat în 2021 Vandi Verma, inginer JPL și șofer de rover. „Roverul se gândește la conducerea autonomă în timp ce roțile se învârt.” Gândirea rulează pe un calculator dedicat de la bord, care a ajutat și la alegerea locului de aterizare.

Viteza maximă a lui Perseverance e de circa 120 de metri pe oră. Asta înseamnă de vreo patruzeci de ori mai încet decât un om care merge pe jos. Dar Curiosity face doar vreo 20 de metri pe oră și, după 14 ani pe Marte, înregistrase 38,07 kilometri la 11 octombrie 2026.

Uneori pilotul automat vede mai mult decât oamenii. În vara lui 2023, Perseverance a traversat un câmp de bolovani lângă un deal numit Snowdrift Peak. Pe baza imaginilor orbitale, planificatorii trasaseră o rută de 520 de metri; roverul a ajuns să parcurgă 759 , ocolind stânci pe care imaginile orbitale nu le arătaseră.

Mai devreme, în primăvara lui 2022, pe podeaua plată a craterului, a parcurs 699,9 metri în trei zile marțiene la rând, fără ca cineva de pe Pământ să-i corecteze traseul. Pe 19 iunie 2025, roverul a stabilit un record pe o singură zi : 411,7 metri.

O sută de kilometri pe roți făcute pentru douăzeci

Perseverance a fost proiectat pentru circa 20 de kilometri de condus. Șoferii lui vorbesc acum despre altă limită. Mark Maimone de la JPL a declarat pentru Space.com că roverul „arată foarte bine pentru până la 100 de kilometri în total”. Roțile lui sunt mai mari și mai rezistente decât ale lui Curiosity, ale cărui roți s-au găurit pe stânci ascuțite, iar proiectanții au luat aminte. Testele au arătat că actuatoarele de direcție ale roților ar trebui să reziste cel puțin încă 60 de kilometri.

Pentru Pământ, povestea ajunge într-un loc neașteptat. Aici oamenii se ceartă dacă îi poți încredința unei mașini o intersecție. Marte nu a lăsat de ales: cu o întârziere de douăzeci de minute, un joystick nu servește la nimic, așa că pilotul automat a trebuit să învețe să treacă peste stânci fără indicii. În 1973, oamenii îi spuneau lui Lunohod câte grade să vireze, iar când ignora o comandă de oprire, era o defecțiune. Lui Perseverance i se spune unde să ajungă, iar deciziile de pe parcurs sunt încorporate în designul lui. Următorul rover ar putea primi doar indicația unde să se uite. Atunci cărțile recordurilor se vor lovi de o întrebare care azi sună a glumă: cine conducea?