Satelitul Google a scris un haiku. Serverele din spațiu cer 1800 de lansări

Pe 30 octombrie 2026, un satelit Google survola arhipelagul Svalbard din Norvegia când spre stația terestră a coborât o poezie scurtă. Inginerii îi ceruseră modelului de limbaj de la bord un haiku despre viața în spațiu. Acesta a răspuns: „Blue marble below / Data streams in silent grace / Starlight feeds my core.” („Globul albastru dedesubt / Datele curg în grație tăcută / Lumina stelelor îmi hrănește nucleul.”) Apoi a adăugat un emoji cu scântei.

Travis Beals, care conduce proiectul, a anunțat primul răspuns al unei IA produs vreodată pe orbită de unul dintre cipurile proprii ale Google pentru centre de date. Satelitul este un prototip pentru Project Suncatcher, planul Google de a muta centre de date în spațiu.

Poezia a venit de la un singur cip din patru, iar satelitul are energie doar pentru a-l ține pornit circa 20 de minute o dată. Iar după calculele Google însuși, sateliții de acest fel înlocuiesc centrele de date de pe Pământ doar dacă Starship decolează o dată la două zile, timp de zece ani.

Patru cipuri și un kilowatt

Satelitul a fost construit de Planet, iar misiunea comună SpaceX Transporter-18 l-a dus pe orbită pe 1 octombrie. În interior sunt patru TPU-uri, adică unități de procesare tensorială: cipurile pe care Google le proiectează pentru a rula IA în propriile centre de date. Modelul de la bord este Gemma 4, un model deschis de la Google DeepMind.

Bugetul energetic e modest. Panourile solare dau cel mult un kilowatt, mai puțin decât consumă un fierbător electric obișnuit. Așadar, după TechCrunch, poate funcționa un singur TPU din patru, circa 20 de minute.

Și acel „primul” merită o notă de subsol. Google numește asta primul răspuns de IA de la un TPU de clasă centru de date aflat pe orbită, iar formularea e atent aleasă. Gemma fusese deja în spațiu. La sfârșitul lui 2025, startup-ul Starcloud a lansat un satelit cu un procesor grafic Nvidia H100, a antrenat pe orbită un model mic pe piesele lui Shakespeare și a rulat o versiune anterioară de Gemma. Primul lui mesaj către Pământ începea cu „Greetings, earthlings.” Noutatea de acum este cipul propriu al Google, cel în jurul căruia vrea să construiască întregul sistem.

De ce să cari un server în spațiu

IA consumă an de an mai multă electricitate, iar construirea de centre de date pe Pământ devine tot mai grea. În mai 2026, un sondaj Heatmap News, citat de CNBC, arăta că șapte din zece americani s-ar opune unui centru de date lângă casa lor, față de patru din zece cu un an înainte. Autoritățile locale propun moratorii. Locuitorii se ceartă pe apă și pe teren.

În spațiu nu ai vecini, iar Soarele aproape că nu apune. În schița proiectului din 2025, Google spune că un panou solar aflat pe orbita potrivită poate produce de până la opt ori mai multă energie decât pe Pământ. Orbita în cauză, numită heliosincronă de tip zori-amurg, urmează linia dintre zi și noapte, așa că un satelit de acolo intră rar în umbra Pământului.

Planul nu înseamnă un singur satelit. Google schițează un roi de 81 de nave la circa 650 km altitudine. Întregul nor are cam doi kilometri în lățime, iar sateliții vecini zboară la 100–200 de metri unul de altul, cam cât distanța dintre casele de pe străzi alăturate. Fiecare ar purta zeci de cipuri, legate prin lasere, astfel încât roiul să calculeze ca o singură mașină mare. Deocamdată, prototipul zboară singur. Google plănuiește să lanseze în 2027 două nave legate prin laser.

Eroarea pe care n-o observă nimeni

Radiația e principalul dușman al electronicii de pe orbită. O particulă încărcată poate străpunge un cip și poate transforma un zero în unu în memorie. Pare inofensiv, dar într-o rețea neuronală poate strica pe tăcute un răspuns.

Înainte de lansare, Google și-a dus TPU-urile din generația Trillium la un accelerator de particule de la Universitatea California din Davis și le-a bombardat cu un fascicul de protoni. Marja de siguranță s-a dovedit largă. Cea mai sensibilă componentă, memoria cu lățime mare de bandă (HBM), a început să dea erori abia la o doză de aproape trei ori mai mare decât ar primi un cip ecranat în cinci ani pe orbită. Un cip a primit de 20 de ori doza pe cinci ani (15 krad față de 750 rad) și tot nu s-a defectat de-a binelea.

Apoi inginerii și-au dat seama că cipurile de test aveau în jur mai mult metal decât vor avea pe orbită, așa că au repetat testul. Erorile de logică au crescut puțin. Pentru un model care răspunde la cereri, Beals numește această rată foarte mică: cam o eroare la un milion de operații. Pentru o sesiune uriașă de antrenare, cu mii de cipuri care lucrează luni de zile, e deja o problemă, spune el: un bit alterat poate ajunge în modelul însuși, nu doar într-un singur răspuns. „Am făcut teste la sol, dar, știți, niciun test nu e întru totul la fel de bun ca realitatea”, a spus Beals. Satelitul e acolo sus tocmai ca să fie realitatea.

1800 de lansări

Partea grea a unui centru de date spațial nu sunt cipurile. E transportul, iar calculul l-a făcut chiar Google. Dacă prețul lansării scade la 200 de dolari pe kilogram până la mijlocul anilor 2030, estimează compania, un centru de date orbital ar costa pe kilowatt cam cât factura de energie a aceluiași centru de pe Pământ.

La începutul lui octombrie 2026, Google a publicat o versiune evaluată de specialiști a analizei, care urmează să apară în revista Joule. Aceasta arată ce ar presupune acel preț. Autorii au pornit de la ritmul în care au scăzut costurile lansărilor de la primul Falcon 1: cam 20% pe an. Rachetele se ieftinesc cu cât zboară mai mult, ca orice produs de serie, așa că un kilogram ieftin trebuie câștigat în zboruri. Ca să urmeze traiectoria lui Falcon 9, Starship ar trebui să ducă pe orbită 370 000 de tone. La 200 de tone pe cursă, asta înseamnă cam 1800 de zboruri în zece ani, adică cam 180 pe an.

SpaceX, compania care ar urma să care aceste centre de date sus, are propriile îndoieli. În ianuarie 2026, Elon Musk numea centrele de date orbitale un „no brainer”, o alegere evidentă. Totuși, în documentele pentru listarea la bursă, SpaceX și-a avertizat investitorii că planurile ei de calcul IA pe orbită „pot să nu atingă viabilitatea comercială”. Un limbaj prudent e uzual în asemenea documente, dar dependența e spusă pe față: planul funcționează doar dacă Starship zboară la scară mare. Beals nu promite nimic rapid și numește Suncatcher un „moonshot pe termen lung”.

Haiku-ul de deasupra Svalbardului a dovedit că legătura și cipul funcționează. Restul depinde de o rachetă care ar trebui să zboare de 180 de ori pe an. De la primul zbor de test cu sistemul complet, în aprilie 2023, Starship n-a zburat niciodată de mai mult de cinci ori într-un an.